Cine falimentează industria zahărului din România?

Proasta gestionare a cotelor de producţie poate scoate ţara noastră de pe piaţa producătorilor de zahăr şi duce la falimentul industriei de profil
România riscă să iasă de pe piaţa statelor producătoare de zahăr din sfeclă iar piaţa internă va fi aprovizionată doar cu produse importate. Aceasta va duce la falimentul câtorva mii de producători, care, anul acesta, mizând pe subvenţiile europene, au crescut suprafaţa cultivată la circa 30.000 de ha. Iar repercusiunile pierderii cotelor vor fi resimţite la nivelul întregii industrii a zahărului.

În România zahărul se produce în regim de cote de producţie, fiecare societate având repartizată o cantitate care nu poate fi depăşită. Cotele naţionale de producţie au fost obţinute prin negocierea Tratatului de Aderare şi, ulterior, conform restructurării sectorului european al zahărului. Astfel, ţara noastră produce circa 104.000 tone de zahăr din sfeclă de zahăr din care se procesează circa 430.000 tone de zahăr rafinat în condiţiile în care consumul anual naţional este de circa 550.000-600.000 tone de zahăr alb. Diferenţa dintre ce se produce în ţară şi consumul anual, adică minimum 120.000 tone, reprezintă importuri de zahăr alb din Uniunea Europeană.

Cota de producţie primită de ţara noastră este infim mai mică decât capacităţile reale, şi mai ales mult sub capacitatea de producţie existentă în ianuarie 1991. Capacitatea de rafinare a zahărului era în 1991 de 600.000-700.000 de tone iar România ar fi putut deveni peste noapte unul dintre cei mai de temuţi concurenţi pe piaţa europeană a zahărului. O ţară de calibrul agricol al României, cu un teren cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial ar fi putut strica afacerile marilor producători europeni.

Cum s-a ajuns aici?
Alocarea cotei de producţie a zahărului României a fost determinată de nivelul mediei pe trei ani consecutivi a producţiei de materie primă în România. Politicile incoerente post decembriste nu au urmărit menţinerea culturilor de sfeclă prin încurajarea cultivatorilor, prin acordarea de subvenţii agricole consistente care să îi motiveze. Statul român nu a susţinut şi utilizat pârghiile în vederea eficientizării producerii culturilor, a reducerii costurilor şi eficientizării procesului de producţie. În lipsa acestei susţineri, producătorii de sfeclă şi fabricile procesatoare au început să întâmpine dificultăţi din ce în ce mai mari. Industria autohtonă a pierdut în faţa trestiei la începutul anilor ’90, când se eliminau taxele vamale la zahărul de import. Scutirea n-a durat decât câţiva ani, suficient însă pentru a pune pe butuci fabricile de zahăr, altminteri foarte tentante pentru recuperatorii de inox.

Fabrică închisă = cotă pierdută
Suprafaţa cultivată cu sfeclă de zahăr în anul 1999 era de 50.000 ha, cu 40% mai puţin faţă de cea realizată în anul precedent 1998. Cu o pierdere totală de peste 850 milioane de dolari în 1998, 200.000 de cultivatori de zahăr şi-au îndreptat în anul 1999 terenurile spre alte culturi. Din totalul de 34 de fabrici de zahăr, în 1999 mai lucrau 17, dar şi ele au înregistrat în 1998 un deficit total de peste 850 de miliarde de lei. După 1989, consumul intern anual de zahăr, ajunsese la 450.000 iar consumul intern anual de zahăr, ajuns în 1998 la 450.000 tone, a fost acoperit în mare măsură de importuri. Între 1995-1998 au intrat în ţară peste un milion de tone de zahăr. Peste 400.000 tone au fost livrate direct pe piaţă pentru consum restul fiind folosit de fabrici pentru rafinare. Zahărul adus din Republica Moldova, liber de taxe vamale, a acoperit 11% din consumul intern anual. Încurajaţi pe plan european – prin compensaţii băneşti – şi pe plan intern – prin deschiderea importurilor – producătorii de zahăr ar putea să nu mai întârzie cu închiderea capacităţilor de producţie.

Doar două fabrici mai procesează sfeclă autohtonă
În anul 2011, piaţa românească a procesatorilor de zahăr era împărţită între zece societăţi: Zahăr BOD (capital privat integral românesc), zahărul Oradea – Cristal Diamant (Franţa, Germania), Agrana Roman – Austria, Agrana Zucker, Agrana Buzău, Agrana Ţăndăreni, Zahărul Lieşti – Atlanta Corp, Lemarco Urziceni – Atlanta Corp, Zahăr Corabia – Achour Group, Zahrăr Călăraşi – Agrirom Internaţional şi Zahăr Luduş-Luduş Factyory Holding

În prezent, românii consumă cam 550.000-600.000 de tone de zahăr, cu 20% mai puţin decât acum doi ani. Doar 20% din cantitatea consumată este produsă în fabricile de prelucrare autohtonă. Din cele 33 de fabrici existente în urmă cu mai bine de 21 de ani, în prezent doar două mai prelucrează zahăr din sfecla de zahăr – Bod şi Luduş, iar alte două prelucrează sfecla de zahăr şi zahăr brut – Roman şi Oradea.
Fabricile Lieşti, Urziceni, Corabia şi Călăraşi au fost deja închise.

Producătorii de sfeclă de zahăr se plâng că lipsa subvenţiilor va falimenta şi puţinele fabrici de prelucrare care au rămas. Pe de altă parte, potrivit celor din industria zahărului, în jur de 250.000 de tone, aproximativ 50% din consumul intern, este vândut fără acte la un preţ de 2,3-2,5 lei pe kilogam (TVA inclus).

Cota de zahăr exportată în Polonia 
Cota de producţie a zahărului a fost repartizată celor patru fabrici existente la acel moment: Agrana-Roman, Cristal Union-Oradea, Luduş-Sucrerie de Marquenterre şi fabrica de Zahăr Bod. Această repartizare s-a dovedit ulterior ruptă de realitate, fără să reflecte producţiile reale şi politicile de cultivare şi dezvoltare tehnologică ale investitorilor.
Fabrica de Zahăr Luduş, proprietatea Sucrerie de Marquenterre, a primit o cotă de 34.00 tone, ce reprezintă o treime din cota României.

În zona Podişului Transilvaniei, cultura sfeclei de zahăr a reprezentat întotdeauna o tradiţie. Înainte de 1989, judeţul Mureş era unul dintre principalii producători de sfeclă şi de zahăr. În 1989 s-au cultivat 11.823 hectare, obţinându-se o recoltă de 490.000 de tone. În anul 1999 nu s-au însămânţat decât 4.822 hectare. Adică, circa un sfert. Producţia de zahăr a suferit acelaşi coborâş vertiginos. În 1989, pe plan judeţean (Mureş) se produceau 53.000 de tone de zahăr iar stocul de la fabricile din zona Târgu-Mureş şi Luduş, depăşea 18.000 de tone. Cele două fabrici de zahăr din Mureş au fost privatizate în anul 1998. Prima de o firmă franceză, a doua de una engleză. Dacă fabrica din Târgu Mureş a contractat cu producătorii suprafeţe însemnate, Luduşul nu a contractat decât 900 de hectare. Dacă pe plan judeţean, în 1998 au rămas nelucrate 11.000 hectare, în judeţul Mureş, în anul 1999 au rămas de izbelişte 40.000 hectare. Majoritatea suprafeţelor nelucrate erau destinate sfeclei de zahăr. De asemenea, numărul societăţilor agricole a scăzut de la 196 la 108, iar cel al asociaţiilor familiale de la 170 la 26! Deşi în judeţul Mureş mii de ţărani trăiau de pe urma sfeclei de zahăr, acum ei se orientează spre alte culturi, mai puţin rentabile iar în industria  zahărului mureşean s-au făcut disponibilizări succesive.

În aceste condiţii e greu de înţeles de ce Fabrica de Zahăr Luduş a primit o treime din cota de zahăr a României. Dealtfel, această societate nu a realizat în niciun an nici măcar 60% din cota alocată, în timp ce Fabrica de Zahăr Bod şi Agrana – Roman în fiecare an au depăşit substanţial cotele alocate, datorită programului continuu investiţional în capacităţi de producţie industriale şi agricole.

Mai grav este faptul că sistematic Fabrica de Zahăr Luduş a înstrăinat cota de zahăr în Polonia prin folosirea unor subtrefugii juridice care se află în afara normelor europene şi româneşti, afectând în mod direct şi grav interesul naţional al României în acest sector strategic. Cu toate demersurile şi anteţionările primite, sFabrica de Zahăr Luduş, a continuat să exporte cota României creând un grav prejudiciu naţional. Consecinţa imediată gravă în plan socio-economic este privarea a mii de fermieri de mijloacele de subzistenţă şi degradarea treptată a mii de hectare de teren agricol. M

De asemenea, o altă repercursiune a vânzării ilegale a cotei este faptul că nedeţinând o cotă mai mare de producţie, celelalte trei fabrici sunt nevoite să limiteze suprafeţele cultivate de sfeclă de zahăr, în esenţă suferind din această cauză mii de fermieri din Câmpia de Vest, Transilvania şi Moldova.
Totodată, prin această manoperă de înstrăinare a unei părţi din cota naţională, se aduce un mare prejudiciu financiar bugetului de stat.

Ministerul Agriculturii şI Dezvoltării Rurale poate acţiona măcar în ceasul al doisprezecelea pentru salvarea fermierilor şi suprafeţelor agricole prin realocarea legitimă, legală şi în conformitate cu realităţile din teritoriu şi normele europene a cotei de producţie a zahărului.

Întrebarea noastră este însă, cât zahăr se mai produce din materie primă recoltată din România, care este determinarea statului român să clarifice o situaţie de fapt? Câte hectare de sfeclă mai sunt efectiv cultivate în vederea recoltării de către companiile străine din România???? Şi mai ales cât pierde România în tot acest război al zahărului?

 

Sursa : jurnalul.ro

Share Button