Cum falimentează „investitorii strategici” industria zahărului din România

Din 33 de fabrici de zahăr existente în 1991, astăzi mai avem în ţară doar 4 fabrici, din care doar două procesează sfeclă autohtonă. Fabrica de zahăr Bod, singura cu capital privat integral românesc, primeşte o cotă de producţie simbolică, în timp ce o singură fabrică cu capital străin este favorizată cu o treime din cota României, pe care prin subterfugii juridice o exportă în… Polonia. În felul acesta, investitorii români de la Fabrica de zahăr Bod, cultivatorii noştri de sfeclă de zahăr sunt grav afectaţi de manevrele companiilor străine şi cer realocarea cotei de sfeclă de zahăr, în raport cu realităţile din teritoriu şi normele europene. Miza războiului zahărului şi a falimentării industriei autohtone o constituie subvenţia grasă, de 630 de euro la hectar şi 40 de euro pentru tona de sfeclă de zahăr predată, care este înstrăinată, aducând mari prejudicii fermierilor şi fabricanţilor români, cât şi bugetului de stat.

fabrica de zahar Bod

Proasta gestionare a cotelor de producţie poate scoate ţara noastră de pe piaţa producătorilor de zahăr şi duce la falimentul industriei de profil.
România riscă să iasă de pe piaţa statelor producătoare de zahăr din sfeclă iar piaţa internă va fi aprovizionată doar cu produse importate. Aceasta va duce la falimentul câtorva mii de producători, care, anul acesta, mizând pe subvenţiile europene, au crescut suprafaţa cultivată la circa 30.000 de ha. Iar repercusiunile pierderii cotelor vor fi resimţite la nivelul întregii industrii a zahărului.
În România zahărul se produce în regim de cote de producţie, fiecare societate având repartizată o cantitate care nu poate fi depăşită. Cotele naţionale de producţie au fost obţinute prin negocierea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană şi, ulterior, conform restructurării sectorului european al zahărului. Astfel, ţara noastră produce circa 104.000 tone de zahăr din sfeclă de zahăr, consumul anual naţional fiind de circa 550.000-600.000 tone de zahăr alb. Diferenţa dintre ce se produce în ţară şi consumul anual reprezintă importuri de zahăr alb din Uniunea Europeană.
Cota de producţie primită de ţara noastră este infim mai mică decât capacităţile reale, şi mai ales mult sub capacitatea de producţie existentă în ianuarie 1991. Capacitatea de rafinare a zahărului era în 1991 de 600.000-700.000 de tone iar România ar fi putut deveni peste noapte unul dintre cei mai de temut concurenţi pe piaţa europeană a zahărului. O ţară de calibrul agricol al României, cu un teren cu condiţii ideale pentru cultivarea sfeclei şi cu o bază de procesare cu un asemenea potenţial ar fi putut strica afacerile marilor producători europeni.
fabrica de zahar Bod1

Cum s-a ajuns aici?
Alocarea cotei de producţie a zahărului României a fost determinată de nivelul mediei pe trei ani consecutivi a producţiei de materie primă în România. Politicile incoerente postdecembriste nu au urmărit menţinerea culturilor de sfeclă prin încurajarea cultivatorilor, prin acordarea de subvenţii agricole consistente care să îi motiveze. Statul român nu a susţinut şi utilizat pârghiile în vederea eficientizării producerii culturilor, a reducerii costurilor şi eficientizării procesului de producţie. În lipsa acestei susţineri, producătorii de sfeclă şi fabricile procesatoare au început să întâmpine dificultăţi din ce în ce mai mari. Industria autohtonă a pierdut în faţa trestiei la începutul anilor ‘90, când se eliminau taxele vamale la zahărul de import. Scutirea n-a durat decât câţiva ani, suficient însă pentru a pune pe butuci fabricile de zahăr, altminteri foarte tentante pentru recuperatorii de inox.
Fabrică închisă = cotă pierdută
Suprafaţa cultivată cu sfeclă de zahăr în anul 1999 era de 50.000 ha, cu 40% mai puţin faţă de cea realizată în anul precedent 1998. Cu o pierdere totală de peste 850 milioane de dolari în 1998, 200.000 de cultivatori de zahăr şi-au îndreptat în anul 1999 terenurile spre alte culturi. Din totalul de 34 de fabrici de zahăr, în 1999 mai lucrau 17, dar şi ele au înregistrat în 1998 un deficit total de peste 850 de miliarde de lei. Consumul intern anual de zahăr era în 1998 de 450.000 de tone şi a fost acoperit în mare măsură de importuri. Între 1995-1998 au intrat în ţară peste un milion de tone de zahăr. Peste 400.000 tone au fost livrate direct pe piaţă pentru consum, restul fiind folosit de fabrici pentru rafinare. Zahărul adus din Republica Moldova, liber de taxe vamale, a acoperit 11% din consumul intern anual. Toate acestea au pus pe butuci fabricile noastre de zahăr, care au devenit mormane de fier vechi, de inox în special, vândut pe bani grei.
Doar două fabrici mai procesează sfeclă autohtonă.
În anul 2011, piaţa românească a procesatorilor de zahăr era împărţită între zece societăţi: Zahăr BOD (capital privat integral românesc), Zahărul Oradea – Cristal Diamant (Franţa, Germania), Agrana Roman – Austria, Agrana Zucker, Agrana Buzău, Agrana Ţăndăreni, Zahărul Lieşti – Atlanta Corp, Lemarco Urziceni – Atlanta Corp, Zahăr Corabia – Achour Group, Zahăr Călăraşi – Agrirom Internaţional şi Zahăr Luduş -Luduş Factyory Holding.
În prezent, românii consumă cam 550.000-600.000 de tone de zahăr, cu 20% mai puţin decât acum doi ani. Doar 20% din cantitatea consumată este produsă în fabricile de prelucrare autohtonă. Din cele 33 de fabrici existente în urmă cu mai bine de 21 de ani, în prezent doar două mai prelucrează zahăr din sfecla de zahăr – Bod şi Luduş, iar alte două prelucrează sfecla de zahăr şi zahăr brut – Roman şi Oradea.
Fabricile Lieşti, Urziceni, Corabia şi Călăraşi au fost deja închise.
fabrica de zahar Bod2

Producătorii de sfeclă de zahăr se plâng că lipsa subvenţiilor va falimenta şi puţinele fabrici de prelucrare care au rămas. Pe de altă parte, potrivit celor din industria zahărului, în jur de 250.000 de tone, aproximativ 50% din consumul intern, este vândut fără acte la un preţ de 2,3-2,5 lei pe kilogram (TVA inclus).
Cota de zahăr exportată în Polonia
Cota de producţie a zahărului a fost repartizată celor patru fabrici existente la acel moment: Agrana-Roman, Cristal Union-Oradea, Luduş-Sucrerie de Marquenterre şi Fabrica de Zahăr Bod. Această repartizare s-a dovedit ulterior ruptă de realitate, fără să reflecte producţiile reale şi politicile de cultivare şi dezvoltare tehnologică ale investitorilor.
Fabrica de Zahăr Luduş, proprietatea Sucrerie de Marquenterre, a primit o cotă de 34.000 tone, ce reprezintă o treime din cota României.
În zona Podişului Transilvaniei, cultura sfeclei de zahăr a reprezentat întotdeauna o tradiţie. Îna­inte de 1989, judeţul Mureş era unul dintre principalii producători de sfeclă şi de zahăr. În 1989
s-au cultivat 11.823 hectare, obţinându-se o recoltă de 490.000 de tone. În anul 1999 nu s-au însămânţat decât 4.822 hectare. Adică, ceva mai mult de un sfert. Producţia de zahăr a suferit acelaşi coborâş vertiginos. În 1989, pe plan judeţean (Mureş) se produceau 53.000 de tone de zahăr iar stocul de la fabricile din zona Târgu-Mureş şi Luduş depăşea 18.000 de tone. Cele două fabrici de zahăr din judeţul Mureş au fost privatizate în anul 1998 de către Societatea franceză Sucrerie de Marquenterre. După privatizare, Fabrica de la Luduş nu a mai contractat decât aprox. 900 ha teren, iar fabrica de la Mureş, Zamur, a fost închisă şi tăiată la fier vechi. Dacă pe plan judeţean, în 1998 au rămas nelucrate 11.000 hectare, în judeţul Mureş, în anul 1999 au rămas de izbelişte 40.000 hectare. Majoritatea suprafeţelor nelucrate erau destinate sfeclei de zahăr. De asemenea, numărul societăţilor agricole a scăzut de la 196 la 108, iar cel al asociaţiilor familiale de la 170 la 26! Deşi în judeţul Mureş mii de ţărani trăiau de pe urma sfeclei de zahăr, acum ei se orientează spre alte culturi, mai puţin rentabile iar în industria  zahărului mureşean s-au făcut disponibilizări succesive şi masive.
În aceste condiţii e greu de înţeles de ce Fabrica de Zahăr Luduş a primit o treime din cota de zahăr a României. De altfel, această societate nu a realizat în niciun an nici măcar 60% din cota alocată, în timp ce Fabrica de Zahăr Bod şi Agrana – Roman în fiecare an au depăşit substanţial cotele alocate, datorită programului continuu investiţional în capacităţi de producţie industriale şi agricole.
Mai grav este faptul că sistematic Fabrica de Zahăr Luduş a înstrăinat cota de zahăr în Polonia prin folosirea unor subterfugii juridice care se află în afara normelor europene şi româneşti, afectând în mod direct şi grav interesul naţional al României în acest sector strategic. Cu toate demersurile şi atenţionările primite, Fabrica de Zahăr Luduş a continuat să exporte cota României, creând un grav prejudiciu naţional. Consecinţa imediată gravă în plan socio-economic este privarea a mii de fermieri de mijloacele de subzistenţă şi degradarea treptată a mii de hectare de teren agricol.
De asemenea, o altă repercusiune a vânzării ilegale a cotei este faptul că, nedeţinând o cotă mai mare de producţie, celelalte trei fabrici sunt nevoite să limiteze suprafeţele cultivate de sfeclă de zahăr, în esenţă suferind din această cauză mii de fermieri din Câmpia de Vest, Transilvania şi Moldova.
Totodată, prin această manoperă de înstrăinare a unei părţi din cota naţională, se aduce un mare prejudiciu financiar bugetului de stat.
Ministerul Agriculturii şI Dezvoltării Rurale poate acţiona măcar în ceasul al doisprezecelea pentru salvarea fermierilor şi suprafeţelor agricole prin realocarea legitimă, legală şi în conformitate cu realităţile din teritoriu şi normele europene a cotei de producţie a zahărului.
Aşadar, în final, întrebările noastre sunt: cât zahăr se mai produce din materie primă recoltată din România, care este determinarea statului român să clarifice o situaţie de fapt? Câte hectare de sfeclă mai sunt efectiv cultivate în vederea recoltării de către companiile străine din România???? Şi mai ales cât pierde România în tot acest război al zahărului?
Vom continua cu relatări SURPRINZĂTOARE din războiul zahărului. (G.C.)

sursa : ziaurulunirea.ro

Share Button